După mult timp, graţie unei ierni lungi şi perseverente, am reuşit să mă bucur cu adevărat de primăvara.
Tocmai de asta, mă gândeam, ce bine mi-ar prinde o plimbare pe malul Begăi. Îmi, şi anume introduc căştile în urechi, setez un volum cât să nu aud nimic în jur dar să nu-mi sangereze timpanul şi plec din cameră. În parc totul absolut perfect...
Bega liniştită îşi întindea braţele pentru a-şi oferi afecţiunea timisorenilor dornici să se plimbe şi să contemple minunăţiile naturii; nişte porumbei zburau agitaţi deasupra apei parcă vrand neapărat să contrasteze cu peisajul, cîteva cupluri de batrânei se plimbau linistiti de mâna, cupluri de tineri se sărutau tandru pe banci mângâiaţi de soarele blând... totul perfect.... pana cand ...
Dau cu ochii de fauna nedorită, de piţipoance în călduri urcate pe tocuri imense ce se incăpătânau să se înfigă in pamântul incă umed, şi le îngreuna acestor specimene misiunea, si anume, poze pentru haifaiv.... scot caştile din urechi cinci secunde şi-mi trece pe la urechi un „ uite pisi, deja infloreşte păpădiile, şi ce frumos se vede soarele în apa, fa!” răspunsul ei fu : „ ahaaaaaaa”. Mai încolo trei grase ostentative, imbracate in colanţi, chinuie un copac, sprijinindu-se de el, doar doar o să iasă bine în poze. Pe o bancă, doi puşti de maxim 10 ani fac poşta o ţigara... totul e perfect... îmi bag căştile în urechi din nou, dau volumul la maxim chiar de o să surzesc si mă uit numai în pământ până ajung în cameră...
totul putea fi... perfect!
