Stabilitatea - cea mai proastă invenţie a omenirii, cea mai urîtă metodă de a opri progresul. Poate zic asta pentru că eu nu sunt o persoană foarte stabilă ( din nici un punct de vedere) dar pe mine mă înspaimântă ideea de stabilitate. Zilele astea, m-am gândit mult la ce se întîmplă cu oamenii, de ce la un moment dat se plafonează? Am întalnit foarte multe cazuri de oameni geniali care ar fi putut realiza ceva dar la un moment dat s-au pierdut... a apărut soţia/soţul, un copil, poate şi un câine şi o soacra enervanta şi s-a dus dracu tot. Nu mai poţi să pleci unde vrei, trebuie să te gândeşti la altcineva înainte de tine. Eu una mă simt sufocată de tot ce e în jurul meu, vreau să plec... oriunde... să schimb mediul, oraşul, oamenii. Şi nu e prima dată când simt asta, ultima dată am plecat în Timişoara, însă acum nu mai merge, nu mai pot sta mult timp aici.
De multe ori mă întreb dacă o să mă pot stabili vreodată undeva sau o sa fiu ceva trecator prin diferiti colţuri de lume, pentru diferiţi oameni. Acum mă întreb dacă o să am curaj să postez aşa ceva, poate că nu, sau poate că ar fi mai bine să fiu sinceră cu mine şi să eliberez gândurile astea! E prima dată când scriu ceva fără să analizez fiecare virgulă, şi imi dă o stare bună... aşa că la dracu... o să postez... acest post e ca o poza facută cu ochii închişi, nu şti ce va ieşi dar speri că îţi va plăcea!
