Sunt ignorant, deci exist!

             La noi în ţară am privit de multe ori ignoranţa cu indulgenţă, găsindu-le bieţilor oameni fel de fel de pretexte, cum ar fi lipsa de timp, munca până la epuizare, lipsa de mijloace de autoeducare, şi aşa mai departe... Însă când dau peste câte un ignorant excesiv de deştept, excesiv de atoateştiutor (nu nu... nu mă contrazic, aşa se simt ei) simt cum instinctele mele violente ies la iveală, îmi imaginez pe loc cum i-aş omorî fără nici un resentiment, şi pe deasupra m-aş autoproclama cetăţean de onoare al ţării.

            Ca să înţelegeţi mai bine, sunt oamenii aia, care deţin adevărul absolut legat de orice, care se pricep la absolut orice mai bine ca tine, inclusiv în domeniul tău. Care sunt acolo tot timpul pentru a-ţi oferi un sfat legat de cariera, viaţa, corpul, familia ta. Partea proastă e că, sunt atît de proşti încât te întrebi cum de nu au fost omorâţi de proprii părinţi. Partea şi mai proastă e că nu-i poţi evita, sunt peste tot, ca un coşmar din care nu reuşeşti să te trezeşti.

            Zilele trecute, un „intelectual” din ăsta, s-a gândit că mi-ar prinde bine nişte sfaturi legate de viitoarea mea carieră de medic. Şi s-a apucat omul să-mi ţină un discurs demn de preşedintele României( adică fără nici o noimă) despre ce ar trebui să fac eu pentru a-mi construi o carieră în străinătate. Am fost excesiv de calmă, l-am lăsat să vorbească vreo 30 de minute după care i-am explicat că nu accept decât sfaturile cuiva avizat, că nu vorbesc despre viitorul meu decât cu oameni care fac parte din domeniu, nu cu un muncitor de pe şantier ( nu că ar fi ceva ruşinos, nu mă înţelegeţi greşi, însă omul chiar nu avea habar despre ce vorbea).

            S-a îngălbenit pe loc, m-a privit aşa cum priveşte viţelul o poartă nouă şi mi-a spus plin de emfază : „ eşti o încuiată!” Păi normal că sunt, cum aş putea fi altfel din moment ce nu-i accept ideile de căcat, cum să am pretenţia că sunt un om cu orizonturi largi, din moment ce nu mă duc acasă să pun în aplicare sfaturile unuia care abia a terminat liceul, şi ăla la seral.

            La fel ca prietenul nostru sunt foarte mulţi în această societate bolnavă. Şi culmea, ei se adună şi formează partide (ăi mai buni dintre ei) şi apoi experţii care rămân la munca de jos, merg la fiecare 4-5 ani şi pun ştampila pe buletinul de vot şi astfel am ajuns să trăim bine.

            Când o să ne revenim? 

            Când:

De-ale lui Miha!

              Niciodată nu am fost feministă, niciodată nu m-am revoltat când prietenii mei bărbaţi denigrau vreo femeie, şi nu m-am manifestat în niciun fel din cauza faptului ca 80-85% din femei chiar sunt proaste şi fără nici un ţel pe lumea asta. Însă, zilele trecute mi-am dat seama că oricum ai fi, orice ai face ai pusă eticheta de femeie. Şi nu, nu este o etichetă din aia simplistă cu instrucţiuni de folosire si termen de valabilitate, nu... este mult mai mult de atât. Este o etichetă pe care poate scrie oricine, ce vrea, după bunul său plac. Ceea ce unii etichetează drept simţ al umorului alţii interpretează drept răutate, dreptul de a face orice vrei cu viaţa ta este de cele mai multe ori interpretat drept libertinism. Lipsa de pudicitate prefacută este clar dovadă de preacurvie (curvia, deh... se mai acceptă).
            Încă o chestie care mă enervează maxim (asta în special în Scârbovişte) este ideea aceea mai mult decât preconcepută şi de mult timp învechită, citez :”Ba, coaie, prietena mea trebuie să fie virgină, nu o să fut eu ce-a futut altu”. Aici intervin două probleme: În primul rând, mulţi martalogi din ăştia când reuşesc să-şi găsească o fătucă din asta virgină şi naivă habar nu au să se comporte cu ea. De ce? Pentru că nu poţi avea habar cum să satisfaci o femeie dacă plăteşti pentru sex până la 25-30 de ani. Şi credeţi-mă, că dacă are o astfel de mentalitate sigur şi-a cumparat fiecare partidă de sex, iar dacă nu şi-a permis a ars-o la modul onanist mult şi bine. Pe lângă faptul că habar nu are cum să o trateze pe săraca fată care pe deasupra mai rămîne şi cu sechele ( să sperăm ca nu şi frigidă) mai şi povesteşte prietenilor cât e de proastă şi cum a stat ea ca o scândură fără să shiţeze nimic.
             De unde rezultă că, reprezentanţii sexului tare, puternic sau făcînd referire la cei despre care vorbesc eu, sexului plătit, habar nu au ce vor de fapt. Şi mă enorm bucur când îi văd sfârşind în căsnicii eşuate, bându-şi necazul în birtul de la colţul blocului (culmea, după vreuna care nici măcar nu era virgină când a cunoscut-o... muaha ha ha), crescînd copilul altuia, şi plătind în continuare pentru puţină plăcere.
             Ţin să precizez că personajele şi întîmplările sunt cât se poate de reale, din fericire autorul nu a experimentat nimic pe propria piele. Sursa de inspiraţie a fost discuţiile băieţeilor din faţa blocului.